După ce în prima zi a „festivalului” nu le-am găsit şatra, adică cortul (exprimare intenţionată), ne-am hotărât ieri să le mai dăm o şansă, călcându-le magherniţa.
Fireşte prima dată am păşit - cu foamea-n dinţi - în salonul gastronomic care sună ca un fel de mâncare dar arata groaznic: o sumă de mese, goale, aranjate ca la pomană „prezidate” de trei mese bufet: una alcoolică, alta cu mâncare tradiţională, adică chinezească dacă excludem tochitura cu mămăligă, iar altă cu cărnuri fripte şi cîrnaţuri, care mai fripte care mai picante.

Cu gândul la concursul de înfulecat sarmale (cred că moca) pe care îl voi rata mai mâine seară – în cadrul, mă rog, festivalului - dar şi traditionalist-nationalist din fire, am ales tochitura cu mămăliguţa pe care am încărcat-o, fără zăbavă, cu un cârnat picant. Dintr-un dialog cu trei replici, aşa ca-ntre bucătar şi consumator, am priceput că porţiile nu au un gramaj anume, lesne de afişat. Unitatea de măsură fost-a ochiul, dar nu ochiul meu. Nu mă plâng! Cert este că am fost foarte inspirat cu cârnatul picant. Tochitura arăta ca lătura, mămăliga rece şi fără să exagerez, singurul gust pe care l-am simţit a fost... cel picant.
Frigul frig, ca-n cort iarna, fără pernuţe pe scaunele îngheţate din plastic, una peste alta singurul plus a fost amabilitatea cu care am fost serviţi şi degetul duduii care a servit, care s-a scăldat pentru o clipă în tochitura mea, pe care am savurat-o cu gândul că nu a făcut vreo indecentă cu mâinile în prealabil.